De ce Aikido?

veronica-2

Veronica Socarici

Toți cunoscuții mă întreabă de ce practic aikido. Nu ştiu. Aşa au decis astrele în ziua în care m-am născut. 😉 Acum lăsând gluma la o parte, undeva, cândva în copilărie, am ştiut că vreau să practic arte marţiale, dar asta nu pentru că dădea bine în filme și părea interesant, ci pentru că inconștient se manifesta în ființa mea dorința de a fi stăpână pe mine, în orice privinţă. Știam că familia nu-mi va putea fi chiar mereu aproape pentru a mă apăra de rele. Știam că trebuie să cresc și să devin un om stabil și sigur pe forțele proprii.

Eu sunt o persoană activă, îmi place mult mișcarea – eu eram aia care la școală adora ora de sport și se plângea că-s prea puține ore pe săptămână – și am încercat să introduc în rutina zilnică ba un set de exerciții, ba yoga, ba taekwondo (5 ședințe, cu nuș ce voucher achiziționat de sora mea), ba alergare, până am ajuns la aikido. Pentru asta îți mulțumesc, Maria Niță! Un suflet drag pe care l-am cunoscut la Sanasport, pe vremea când alergam mâncând pământul, alături de un grup de oameni simpatici și de gașcă 🙂 Așadar, din vorbă-n vorbă, Maria mea dragă zice: “Vezi că se face grupă nouă acum în aprilie.” Whoaaaaaaa ce tare!!!! Și m-am dus, evident…
Mi-a plăcut din prima. Mamă ce de chestii, ce de denumiri, în japoneză frate, îți dai seama? Kamae, hidari, migi, omote, ura, ukemi, sabaki, ai hanmi, gyaku hanmi, mae, ushiro, yoko, seiza, shikko, v-ați prins, mai sunt o grămadă. Ideea e că deși părea (și încă mai pare) o mare nebuloasă, mă atrăgea și mai tare cu fiecare antrenament. Parcă nici nu simțeam cum trece timpul. Începutul a fost chinuitor de frumos. Și ca orice lucru bine construit, am început cu primele cărămizi: deplasările și căderile. Să vezi acolo împleticeală de picioare… Ah, am pierdut numărătoarea!! Cum era? Am uitat pasul. Trag cu ochiul la colegi. Unii fac într-un fel, alții altfel… Așa-i la început, nici nu știi după cine să te iei. Mă opream să văd cum face sensei, eh în sfârșit, dacă din 10 ieșeau 3 era bine. La căderi era proba de foc: învingerea fricii. Dar cum, când te gândești constant în acele câteva secunde înainte de executare: “Deci, dacă nu îmi iese mă duc ori în umăr ori în cot, ori dau cu capu de tatami, ori îmi rup gâtu’. Aha deci gata, concediu medical scrie pe mine! Clar!” Și în gălăgia gândurilor mele se aude un HAJIME puternic și răsunător în ditamai dojo-ul (adică sensei dădea startul). Și azi tumba, mâine tăvălugul, azi a ieșit o cădere, azi niciuna, azi plâng de ciudă că nu mi-a ieșit niciuna, azi mi-e indiferent, și tot așa.
După mai bine de 1 an și jumătate, încă mă tem de tobi ukemi (căderea peste mână), dar mă mulțumesc cu ideea că “într-o zi” îmi va reuși și o voi stăpâni și atunci nu îmi va mai fi teamă de ea. Au fost și zile în care nu aveam niciun chef să vin la antrenament și totuși am venit. Au fost zile în care am plâns că nu mi-a ieșit nicio tehnică. Au fost zile în care partenerii cu care am lucrat erau prea rigizi și nu reușeam nimic, sau invers. Au fost și seminarii. Și examene, pe care dacă era după mine nu le dădeam niciodată, pentru că nu mă văd niciodată pregătită, ci mereu ca o începătoare. Nu vreau grade. Îmi dau impresia că dacă le iau, oamenii vor avea așteptări mai mari de la mine – sensei, sempaii, colegii, sau chiar cunoscuții – ori eu vreau ca nimeni să nu aștepte nimic. Vin să practic și atât. Dar și examenele au rolul lor. Nu pentru sensei că a avut încredere în tine să te bage în examen. Nu pentru colegi că mai crești un pic în grad și pot și ei practica cu tine la un nivel “mai avansat”, ci pentru tine, ca să îți dai seama după ce ai luat examenul cât de puțină încredere ai avut în forțele tale. De-aia aikido e o cale, nu povești cu samurai pe care le spunem copiilor practicanți, nu perfecțiunea executării tehnicilor ne dă încrederea, nu anii de practică sau gradele, ci tot procesul, cu suișuri și coborâșuri. Și încă mai sunt multe de învățat.
Aikido nu se termină niciodată. Vine o vreme când trebuie să dai și tu altora din învățăturile tale. Ca și în viață. Ca senpai la cursurile de copii din ultimele două luni, am observat cât de mult mai am de lucru la capitolul răbdare, dar și la capitolul “metodei” de predare. Pe de altă parte, când vezi că acel copil – căruia i-ai explicat o dată, de două ori, de zece ori – a înțeles în final cum trebuie să facă, parcă altfel stau lucrurile. Și nu e ca și cum “mamă ce deșteaptă sunt de îi învăț eu pe alții”, ci mai degrabă te bucuri efectiv când vezi că UN detaliu explicat de tine îi schimbă practicantului starea și îi luminează privirea într-un “AHA-moment”. Sunt și situații în care pur și simplu nu știi cum să îi explici, și nu îi iese tehnica, și se agită, se enervează (subscriu, de N ori). Și atunci ce faci? Repetă… O să iasă. Când? Nu știu, nici pentru mine nu știu. Dar o să iasă, cândva o să iasă. Dă-ți timp! Dă-ți timp cu tine în lupta cu propriile frici. Dă-ți timp în aikido. Fă-ți timp să practici. Dă-ți timp să asimilezi. Ai tot timpul din lume, pentru că timpul tău e TOT ce ai. Petrece-l cu entuziasm și bucurie. Deci, ne vedem la următorul antrenament? 😉
Veronica Șocarici