Despre sistemul iemoto

Dacă în perioada 1978 – 1989 artele marţiale se practicau în România discret, în grupuri restrânse, datorită interzicerii de facto de către regimul comunist în urma scandalului Mişcării Transcedentale, după 1989, ele au putut fi din nou practicate deschis, putând beneficia de toate avantajele promovării în mass-media. Îmi amintesc că în acea perioadă imediat post revoluţionară, sălile de sport erau pline aproape până la refuz de practicanţi entuziaşti, număr datorat atât puţinilor instructori existenţi, cât şi elementului de noutate.
Dacă în acele vremuri nu avea importanţă ce stil şi cu cine practici, lucrurile stau puţin altfel astăzi. Accesul la informaţie este cu totul altul, numai intrând pe internet poţi găsi suficiente informaţii, poze, filme, cărţi cu fiecare stil în parte pentru a face o cercetare prealabilă cu scopul de a găsi arta marţială cu care crezi rezonezi cel mai bine.
Mergând şi mai departe, către artele marţiale tradiţionale, vom face referire la sistemul iemoto de transmitere a şcolii, şi anume faptul că şeful şcolii va fi întotdeauna un urmaş al familiei fondatorului, urmaş care poate fi pe linie de sânge sau înfiat. Privit de occidentali ca un sistem rigid, nedemocratic, autoritar, bazat pe nepotism, totuşi trebuie să îl tratăm din punctul de vedere al unui oriental şi prin prisma culturii orientale unde cultul strămoşilor este adânc înrădăcinat.
Sistemul iemoto a supravieţuit atât reformelor Restauraţiei Meiji, cât şi perioadei postbelice contrar cererilor pentru democraţie şi egalitate, fiind prezent în domenii diverse, de la arte marţiale până la dans, go şi ceremonia ceaiului.
Acest sistem prevede existenţa unui O-iemoto, O-sensei, Soke ori Doshu (în cazul Aikido) sau Soshitsu (în cazul Ceremoniei Ceaiului), care reprezintă un conducător absolut. Printre atributele lui, enumerăm transmiterea directă a tehnicilor, dreptul de aprobare sau respingere a statutului de profesor, dreptul de a obliga membrii şcolii de a adopta texte şi chiar de a expulza membri din grup, plus multe altele.
Evident că acest sistem nu are la bază un sistem juridic formal, el bazându-se doar pe valorile tradiţionale, rolul său fiind tocmai acela de a proteja tradiţia şcolii de eventualele alterări ce pot avea loc pe parcursul timpului. Nu poate exista decât un singur conducător al şcolii în acelaşi timp, titlul fiind transmis din generaţie în generaţie. În cele mai multe cazuri, succesorul la conducerea şcolii este ales din timpul vieţii lui O-iemoto şi poartă numele de Waka-sensei (Tânărul Profesor), acesta fiind rudă directă şi beneficiază din timp de o pregătire intensă pentru a fi apt să preia conducerea şcolii la momentul trecerii în nefiinţă a lu O-iemoto.
Atunci când un membru senior părăseşte şcoala sau este expulzat, acesta nu mai are dreptul de a folosi numele şcolii în cazul în care continuă să predea. Pe de altă parte, este o chestiune de moralitate şi corectitudine. Aş menţiona aici cazul şcolii Takeda Ryu: când maestrul Roland Maroteaux s-a despărţit de profesorul său Soke Nakamura, şi-a denumit şcoala Takeda Ryu Maroto Ha (adică Takeda Ryu metoda Maroto) şi la fel a făcut şi maestrul Tohei când a părăsit, în 1971, organizaţia Aikikai creată de fondatorul Aikido-ului O Sensei Morihei Ueshiba şi şi-a denumit nou înfiinţata organizaţie Shin Shin Toitsu Aikido Kai.
Aşa cum spuneam, diferenţa dintre 1990 şi data prezentă constă în accesul la informaţie. Dacă doriţi să practicaţi un sport marţial unde baza este sistemul competiţional, criteriul de selecţie ar putea fi numărul de campioni; însă dacă vă doriţi să practicaţi o artă marțială, e bine să vă informaţi despre acreditările instructorului – diplomele de grad sunt emise doar de către iemoto, (soke, doshu) – dacă menţine legătura cu maeştrii autentici ai stilului pe care îl predă sau chiar cu şeful şcolii.
Oricum ar fi, în timp, orice elev îşi poate da seama dacă instructorul îl conduce pe Calea promisă sau pe una alterată. În final, acesta este rolul sistemul japonez iemoto – perpetuarea unei Căi nealterate!